Articol redactat de Ovidiu Bobei.
Scurt istoric:
Cu aproape 30 de ani în urmă, Crews (1995) a conceptualizat termenul „războaiele memoriei” pentru a ilustra o dezbatere controversată cu privire la existența amintirilor reprimate. Amintirile reprimate se referă la evenimentele trăite care devin inaccesibile și nu pot fi reamintite din cauza unui proces activ cunoscut sub numele de represiune (Otgaar et al., 2019). La baza acestui concept se află ideea că experiențele traumatice sunt adesea atât de copleșitoare încât oamenii folosesc mecanisme de apărare pentru a le face față. Unul dintre aceste mecanisme este reprimarea automată și inconștientă a amintirii traumatice; astfel, oamenii nu-și mai amintesc sau nu mai păstrează conștientizarea experienței trăite (Loftus, 1993; McNally, 2005; Piper, Lillevik, & Kritzer, 2008).
De atunci până acum:
Interesul științific pentru ceea ce cercetătorii și alți profesioniști din domeniul sănătății mintale știu despre funcționarea memoriei a apărut deoarece credințele eronate despre memorie ar putea duce la practici clinice periculoase și planuri de tratament dăunătoare (Otgaar et al., 2019). În anii ‘90, fenomenul amintirilor reprimate era larg răspândit în rândul specialiștilor din sănătatea mintală, fiind preluat cu încredere. Astfel, chiar și atunci când clienții nu și-au amintit trauma, cum ar fi abuzul sexual, majoritatea terapeuților au sugerat că inconștientul lor poate adăposti amintiri reprimate (Loftus, 1994; Loftus & Ketcham, 1994).
Convingeri actuale printre specialiști:
Chiar dacă s-a presupus că problema războaielor memoriei este încheiată, oferindu-se suficiente dovezi care pun la îndoială fenomenul amintirilor reprimate (Barden, 2016; McHugh, 2003; Paris, 2012): date destul de recente indică contrariul. Magnussen și Melinder (2012) au chestionat psihologi autorizați și au descoperit că 63% dintr-un număr de 540 de specialiști credeau că amintirile recuperate sunt reale. Kemp și colab. (2013) ajungând la constatări similare, 89% din cei 533 de psihologi clinicieni intervievați au considerat că amintirile traumatice din copilărie (cum ar fi abuzul sexual) pot fi „blocate” pentru mulți ani; iar, Patihis și colab. (2014) au descoperit că 69,1% din cei 56 de terapeuți intervievați au fost de acord că amintirile traumatice sunt adesea reprimate. Aceste date arată că, războaiele memoriei sunt departe de a se fi încheiat.
Problema cu fenomenul amintirilor reprimate:
Contrar ideii că amintirile traumatice pot fi complet reprimate, cercetări ample sugerează că supraviețuitorii traumei păstrează adesea amintiri vii ale experiențelor lor. Spre exemplu, McNally (2005) a remarcat că detaliile centrale ale evenimentului traumatic sunt de obicei bine amintite, contrazicând ideea că trauma semnificativă duce la pierderea totală a experienței trăite (McNally 2005). În plus, ideea unor amintiri aparent recuperate sugerează că experiențele pot fi uitate și „recuperate” în urma unor indicii de regăsire ceea ce contravine ideii de amintire inaccesibilă conștientului (Roediger & Bergman, 1998).
Tehnici terapeutice și riscuri:
Imediat după apariția scepticismului cu privire la existența amintirilor reprimate, s-a pus întrebarea dacă terapiile care ajută la recuperarea lor (hipnoza sau terapia bazată pe imagini ghidate) oferă rezultate verificabile. Astfel, o serie de studii experimentale au arătat că terapiile prin hipnoză și imagini ghidate pot produce imagini pe care clienții le pot confunda cu ușurință ca amintiri autobiografice autentice (Ceci & Loftus, 1994; Lindsay & Read, 1994; Loftus & Ketcham, 1994; Lynn, Lock et al., 1997; Nash, 1987). Aceste rezultate arată cât de susceptibilă este memoria în a implanta amintiri false, sugerând că terapiile bazate pe recuperarea amintirilor pot fi un instrument de tratament problematic.
Concluzie:
Discuția despre amintirile reprimate continuă să evolueze. În timp ce unii susțin că războaiele memoriei s-au încheiat, dovezi substanțiale sugerează contrariul. Implicațiile pentru practica clinică sunt semnificative; deoarece, dependența de amintiri potențial nesigure poate duce la consecințe grave atât pentru terapeuți, cât și pentru clienți.
Bibliografie:
Ceci, S. J., & Loftus, E. F. (1994). ‘Memory work’: A royal road to false memories? Applied Cognitive Psychology, 8(4), 351–364. https://doi.org/10.1002/acp.2350080405
Crews, F. C. (1995). The Memory Wars: Freud’s Legacy in Dispute. New York Review.
Goodman, G. S., Ghetti, S., Quas, J. A., Edelstein, R. S., Alexander, K. W., Redlich, A. D., Cordon, I. M., & Jones, D. P. H. (2003). A Prospective Study of Memory for Child Sexual Abuse: New Findings Relevant to the Repressed-Memory Controversy. Psychological Science, 14(2), 113–118. https://doi.org/10.1111/1467-9280.01428
Howe, M. L., Knott, L. M., & Conway, M. A. (2017). Memory and Miscarriages of Justice. Psychology Press. https://doi.org/10.4324/9781315752181
Howe, M. L., & Knott, L. M. (2015). The fallibility of memory in judicial processes: Lessons from the past and their modern consequences. Memory (Hove, England), 23(5), 633–656. https://doi.org/10.1080/09658211.2015.1010709
Kemp, S., Spilling, C., Hughes, C., & Pauw, K. de. (2013). Medically Unexplained Symptoms (MUS): What Do Current Trainee Psychologists, Neurologists and Psychiatrists Believe? 2013. https://doi.org/10.4236/ojmp.2013.21003
Lindsay, D. S., & Read, J. D. (1994). Psychotherapy and memories of childhood sexual abuse: A cognitive perspective. Applied Cognitive Psychology, 8(4), 281–338. https://doi.org/10.1002/acp.2350080403
Loftus, E. F. (1993). The reality of repressed memories. American Psychologist, 48(5), 518–537. https://doi.org/10.1037/0003-066X.48.5.518
Loftus, E. F. (1994). The repressed memory controversy. American Psychologist, 49(5), 443–445. https://doi.org/10.1037/0003-066X.49.5.443.b
Lynn, S. J., McNally, R. J., & Loftus, E. F. (2023). The Memory Wars Then and Now: The Contributions of Scott O. Lilienfeld. Clinical Psychological Science, 11(4), 725–743. https://doi.org/10.1177/21677026221133034
Magnussen, S., Melinder, A., Stridbeck, U., & Raja, A. Q. (2010). Beliefs about factors affecting the Reliability of eyewitness testimony: A Comparison of judges, jurors and the general public. Applied Cognitive Psychology, 24(1), 122–133. https://doi.org/10.1002/acp.1550
Magnussen, S., & Melinder, A. (2012). What Psychologists Know and Believe about Memory: A Survey of Practitioners. Applied Cognitive Psychology, 26(1), 54–60. https://doi.org/10.1002/acp.1795
McNally, R. J. (2005). Remembering Trauma. Harvard University Press.
Merckelbach, H., Dekkers, T., Wessel, I., & Roefs, A. (2003). Amnesia, flashbacks, nightmares, and dissociation in aging concentration camp survivors. Behaviour Research and Therapy, 41(3), 351–360. https://doi.org/10.1016/S0005-7967(02)00019-0
Otgaar, H., Howe, M. L., Patihis, L., Merckelbach, H., Lynn, S. J., Lilienfeld, S. O., & Loftus, E. F. (2019). The Return of the Repressed: The Persistent and Problematic Claims of Long-Forgotten Trauma. Perspectives on Psychological Science, 14(6), 1072–1095. https://doi.org/10.1177/1745691619862306
Paris, J. (2012). The Rise and Fall of Dissociative Identity Disorder. The Journal of Nervous and Mental Disease, 200(12), 1076. https://doi.org/10.1097/NMD.0b013e318275d285
Patihis, L., Frenda, S. J., & Loftus, E. F. (2018). False memory tasks do not reliably predict other false memories. Psychology of Consciousness: Theory, Research, and Practice, 5(2), 140–160. https://doi.org/10.1037/cns0000147
Roediger III, H. L., & Bergman, E. T. (1998). The controversy over recovered memories. Psychology, Public Policy, and Law, 4(4), 1091–1109. https://doi.org/10.1037/1076-8971.4.4.1091
Wagenaar, W. A., & Groeneweg, J. (1990). The memory of concentration camp survivors. Applied Cognitive Psychology, 4(2), 77–87. https://doi.org/10.1002/acp.2350040202
Romanian 
English